Hipnoză de toamnă 
Adrian Păunescu 

E-o linişte plătită-atât de scump
Şi e o pace de sorginte sfântă
De se aude tăinuit cum cântă
Mătasea în ştiuleţii de porumb.

Colinele se-ntunecă de cai,
Amărăciunea toamnei reînvie
Şi cade sufletul din ciocârlie
Pecetluind ţâţânile din rai.

Dinspre poteci de purpură subţire
Se cântă imnul nunţilor de cerbi,
Cerboaice senzuale fată-n ierbi
Şi reîncep legende să respire.

Orfeu, curând, va fi răpit de sterpi
Şi-nchis într-un azil de patru lire.

Îţi mai aduci aminte marea? 
Adrian Păunescu

Îţi mai aduci aminte marea aflată pururea de gardă,
Îţi mai aduci aminte plopii tremurători din ţărmul ei,
Îţi mai aduci aminte zorii când soarele-ncepea să ardă
Dezmeticindu-ne ce suntem, sau ochii tăi, sau ochii mei?

Îţi mai aduci aminte noaptea ca o hipnoză peste creier,
Îţi mai aduci aminte felul în care ne copilăream,
Îţi mai aduci aminte rolul de somnifer al unui greier,
Îţi mai aduci aminte sarea ce se cristaliza pe geam?

Îţi mai aduci aminte totul, tăceri urmate de cuvinte,
Îţi mai aduci aminte plânsul locomotivelor în gări,
Îţi mai aduci aminte faptul că eu nu-mi mai aduc aminte,
Îţi mai aduci aminte moartea cu-nfăţişarea unei mări?

Eu am uitat de-atâta noapte întregul vis ce mă-mbătase
Senzaţiile ei în creier mi le usuc ca pe idei,
Şi cer să vină gunoierii s-o ia şi-n pace să mă lase,
Ca să-mi aduc aminte munţii din toate-adâncurile ei.

Miros de contrarii 
Adrian Păunescu

Singurătatea ne face bine, 
singurătatea ne dă puteri,
mănâncă astăzi scrumul de ieri
flacăra noastră fără ruşine.

Noi ne mai credem corăbieri
peste abisul mării depline.
Dar picătură de apă nu vine
din ţevăria pe unde-o ceri.

Mari în pretenţii şi-n fapte - mici
ne ţinem rangul, ne vindem gândul,
bietul orgoliu pururi urmându-l,
râvnind acolo ce-avem aici,
şi libertăţii sufletul dându-l
şeile noastre miros a bici.

Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu...

Decont final
Adrian Păunescu

Pentru tot ce-ai pierdut în iubire cândva,
Îţi dau toţi aceşti ani, îţi dau viaţa mea.

Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,
C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi,
Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni,
Am să-ţi dau săptămâni, anotimpuri şi luni.

Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu,
Şi eu încă sunt viu,
Să mai treci să-ţi mai dau câtă jale am strâns
Pentru-o oră de plâns.

Să mai treci pe la noi, care sunt numai eu,
Anii vechi să ţi-i dau că m-apasă prea greu,
Să mai treci peste mări, să mai treci peste munţi,
Să-ţi aduc amintiri ca să poţi să mă-nfrunţi.

Să mai treci prin vreun loc unde-am stat şi-am visat,
Fără pic de păcat.
Să-mi mai iei cât de cât umilinţa tacând
Şi spitalul din gând.

Să mai schimbi drumul tău, că şi-aşa n-are rost,
Nişte cioburi să-ţi las din iubirea ce-a fost,
Să te-ntorci, auzind că mai sunt printre vii
Şi de dragă ce-mi eşti mai trăiesc până vii.

Nici dovezi nu-ţi pretind, nici chitanţe nu-ţi cer,
Te aştept sus în cer,
Şapte ani te-am închis în iubirea ce-ţi port,
Să mă ierţi ca pe-un mort.

Să mai cazi dinspre cer, când sunt strugurii copţi,
C-am să-ţi dau nişte ani, strânşi în zile şi nopţi,
Să mai vii prin trecut, prin grădina de foc,
Unde-a fost să te văd şi să-ţi fiu nenoroc.

Dar te rog să mai vii într-o zi pe la noi,
Să-ţi dau anii-napoi,
Ca pe tot ce-ai pierdut pentru că m-ai iubit,
Eu să mor, să fim chit.

Mai cred în înviere şi-n florile de măr...

Mai cred
Adrian Păunescu

Mai cred în primăvară, mai cred în amăgire,
Mai cred în mine însumi, mai vreau să cred în voi,
Prin mugurii aceştia ce crapă de iubire,
Prin trunchiul care urlă de foame de altoi.

E lumea încă-ntreagă, nu sînt pierdute toate,
Mai cred în izbăvire, mai cred în adevăr,
Mai cred în nebunie şi în virginitate,
Mai cred în înviere şi-n florile de măr.

Mai cred că-n orice ziduri va fi şi o fereastră,
Mai cred că-n orice noapte va fi şi-un pic de zi,
Că, de atâta ură, curând ne vom iubi.
Mai cred în forţa noastră şi-n slăbiciunea noastră,
Mai cred în alb şi negru şi tot nu cred în gri,
Cum cred că o grădină nu-ncape într-o glastră.

Fostele iubiri

Adrian Păunescu

Ningea cu flori de iasomii şi încă mai eram copii, 
Când ne-a lovit sub cer deschis un fel de moarte.
Şi-am tot căzut din vis în vis până la marele abis,
Unde nici gândul nu e-n stare să te poarte.
Şi-n clipa aceea se năştea din jocul nostru prima stea
Înlănţuindu-ne cu dor până departe.
Copii uitaţi de capul lor, cât de frumos pluteam în zbor
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.

Fostele iubiri, simple amintiri
Strânse-ntr-un album, mă-nsoţesc şi-acum prin lume.
Dar pustiu ar fi, dacă într-o zi
Fără iubire lângă tine m-aş trezi.

Nici nu mai ştiu pe unde eşti, cum te-ai numit, cum te numeşti
Şi pentru cine mai suspini în aşteptare.
Sunt pline vieţile de spini şi-ai scăpătat dintre lumini
Deşi pe nimeni n-am iubit aşa de tare.
Au fost odată două stări care-nălţau din joacă scări
Să dea o fugă peste zări până la soare.
Copii frumoşi îndrăgostiţi, păreau pe veci înlănţuiţi,
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.

Bărbatul

Adrian Păunescu 

Am dat un telefon la mine acasă
Am spus "Alo!" şi-apoi am aşteptat
Si mi-a răspuns o voce-aproape groasă
O voce sugrumată, de bărbat.

Si am închis şi-am mai format o dată
Si-aceeaşi voce mi-a răspuns, abrupt
Si-n mine ca-ntr-o mină inundată
Ceva s-a luminat şi-apoi s-a rupt.

Era băiatul meu, o, doamne sfinte,
Si eu care uitasem că-s bătrân,
Că am ajuns şi eu un biet părinte
Si-o amintire, doar, am să rămân.

"Alo, băiatul tatii, masa-i gata?"
Si el mi-a zis să vin cât mai curând
Si l-am simţit în trupul meu pe tata
Cu o cazma de purpură săpând.

Aşa ne îngropăm la noi în oase
Pe-naintaşii ce se sting mereu
Si încă sun la telefon acasă:
"Tu, spune-mi ce mai faci, băiatul meu?"

În serviciul dv. 

Adrian Păunescu

Merg cu pumnii strânşi pe stradă.
Fiecare deget plânge,
Simt că dacă i-aş deschide
Mi-ar intra nămeţi în sânge.
Sunt cu tine cea mai bună
Şi mai sfântă dintre toate
Şi numesc iubirea noastră
Jignitor - singurătate.

Însă tu îmi eşti ursită
Şi mă chemi plângând acasă
Şi desfac spre tine pumnii
De iubirea friguroasă.
Tu eşti floarea de la munte
Strămutată într-o glastră
Şi te doare dintre toate
Cel mai mult iubirea noastră.

Iartă-mi frigul de pe sânge,
Iartă-mi moartea din cuvinte,
Dar afară simt nămeţii
Şi puţine lucruri sfinte.
Merg cu pumnii strânşi pe stradă
Şi mi-e rău şi-apoi mi-e bine
Şi-i deschid numai când vântul
Mă va regăsi cu tine.

Elegia ultimei iubiri

Adrian Păunescu

Aceste nopţi de insomnie,
aceste pauze-n destin,
ţi le dedic, pe toate, ţie,
cu toată moartea ce-o conţin.

Când se va face socoteala,
scăzând tot timpul nedormit,
vei şti să-ţi înţelegi greşeala
şi cât de tânăr am murit.

Parcă te simt la mii de leghe
pe-o navă care ar lua,
în toată starea mea de veghe,
oceanu-ntoarcerii, cu ea.

Tu eşti acum numai ideea,
fără miros, fără păcat,
feminitatea, nu femeia,
plecarea te-a abstractizat.

Iar dacă aş cădea departe,
cu tot acest prăpăd al meu,
eu m-aş ruga şi peste moarte,
de grija ta, lui Dumnezeu.

Nici nu prea ştiu cum ţi-este bine,
să fie zgomot sau deşert,
să-mi amintesc sau nu de tine,
să mă mai ierţi, să te mai iert?

Nu pot să văd un film de-a rândul,
nu pot privi femei pe străzi,
că tot la tine-mi este gândul,
parcă eşti una dintre prăzi.

In insomnia mea de noapte,
în rătăcirea mea de zi,
ţi-aud şi mers, ţi-aud şi şoapte,
de parcă ne-am şi întâlni.

O, tu eşti boala minţii mele
şi sufăr suferinţa ta,
nu poate viaţa să mă spele
de tot ce se va întâmpla.

Şi-n tot ce-n faţa mea revine,
în toate crimele din drum,
mereu e vorba despre tine,
dar să te apăr nu am cum.

Prostituate sau regine,
ce trec prin actualităţi,
îmi amintesc egal de tine,
în umilinţă sau răsfăţ.

Nu ştiu ce cale vei alege,
la mănăstire sau bordel,
dar voi intra în altă lege
ca să te pot iubi la fel.

Diverşi vorbesc pe-aici într-una
despre femei, în mod vulgar,
mă simt vizat întotdeauna,
mi-acopăr faţa şi dispar.

Eu nu mă pot juca de-a tine,
nici chiar cu amintirea mea,
dar să-mi vorbească fitecine
de ce mai faci, n-aş suporta.

Mă rog de Dumnezeu cel Mare,
în ochii căruia să uit,
să-mi dea un drog de vindecare,
să pot să dorm, ca să te uit.

Nimic din tot ce-ar fi să fie,
în zări de minus sau de plus,
nu mi se poate spune mie,
atât cât te-am păstrat de sus.

Pentru imaginea curată
la care am visat în doi,
ninsoarea chiar e-un fel de pată,
iar floarea de cireş noroi.

Ca pe o rodnică greşeală
te port în fiecare gând,
spre insomnia mea finală
pe care ţi-o dedic plângând.

Şi-mi pare o complicitate
şi-mi pare vină şi păcat,
obişnuitul fapt că poate
în alte lumi ai respirat.

Mă doare fiecare veste,
mă doare ziua fără veşti,
nimic posibil nu mai este,
dar tu, iubito, unde eşti?

Şi, ca să scap măcar de plânsu-mi,
ca să mă pot elibera,
va trebui să cred eu însumi
într-o minciună de a mea.

Voi spune că ai fost o fată
dintr-un roman mai nou al meu,
cu personaje de-altădată,
cu El şi Ea şi Dumnezeu.

Şi dându-ţi libertatea ţie,
am să afirm cu mult curaj,
că, de atâta insomnie,
te-am omorât ca personaj.

Despărţire în flori

Adrian Păunescu

La sărbătoarea florilor de măr, 
când drumul cere pașii să se-aștearnă, 
acum ne despărțim într-adevăr
precum nu promisesem astă iarnă.

La sărbătoarea focurilor mari,
când toată lumea văruie de paște,
din viața mea începi să și dispari,
ființa mea abia te mai cunoaște.

La sărbătoarea soarelui deplin,
când sângele -n bătrâni se poticnește,
iubindu-te îți spun: ne despărțim
și să ne regăsim nu-i vreo nădejde.

Adio, deci, mai e ceva de zis,
când cad din geam deodată două glastre:
se sinucide parcă un cais
la sărbătoarea despărțirii noastre.

Ne mai rămâne floarea de gutui,
că toate celelalte ne condamnă,
doar ei mai poți câte ceva să-i spui,
să mi te amintească înspre toamnă.

Atâtea flori la despărțire-avem,
atâtea flori ca-n bietele romanțe,
de parcă hohotește un blestem,
porunca lui civilelor instanțe.

Și floarea de cireș de care-am spus
a-mbătrânit și s-a zbârcit în fructe,
încet, de parc-ar duce un obuz,
un tren transportă flori pe apeducte.

Tu crezi că despărțirea-i pentru ea,
dar tu nu vezi ce flori – numai ruine -
să nu te minți, că nu-i deloc așa,
te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.

La sărbătoarea florilor de soc,
când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
ne despărțim, plângând, la acest foc
pe-a cărui vatră noi am fost jăratec.

De măr, de vișin, de gutui, de păr,
e floarea-n sărbători până departe,
acum ne despărțim într-adevăr
cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.

Ce-i zis e zis și-n cântec îți spuneam
că va fi aceasta clipa – n care
de-atâtea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare.

Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
când florile de noapte-ncep să cearnă
și dacă despărțirea-i un prăpăd
proiectul ei ți l-am trimis din iarnă.

Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
acum când florile te țin de mână,
ascultă cântecul precum era
ninsoarea noastră sfântă și păgână.

Pierdere din pierdere

Adrian Păunescu

Am reuşit să mă urască toţi ,
E-o performanţă , orişicât înaltă,
O voi purta şi-n viaţa mea cealaltă ,
Măcar , mă iartă tu , dacă mai poţi,

E curios cum cei din jurul meu
Urându-te , îmi fac din toate vină ,
Şi casa mea o simt ca pe-o străină ,
Şi să respir , acum , îmi este greu.

E-un joc de interese , reciproc,
În care moartea mi se dă în rate
Şi şansa pe la mine nu se abate ,
Şi joc , şi pierd , şi mă ridic şi joc.
Dar nu-mi poţi fi supremul nenoroc,
Când le-am pierdut, de dragul tău , pe toate.

A nu putea vorbi

Adrian Păunescu

La tine-am ajuns prea târziu
Sătul de atâtea cuvinte,
Sunt gata să uit tot ce ştiu
Nu vreau nici...aduceri aminte.

Imagini şi sunete cad
Şi nu le mai pot reproduce,
Cu trupul mă aflu în iad,
Cu sufletul, încă pe cruce...

Pe scenă vin demoni limbuţi,
Au loc bucurii şi răzmeriţi,
Dar noi între noi suntem muţi
ŞI merit o dramă şi meriţi...

Şi-aş vrea să-ţi vorbesc şi observ
Că însăşi tăcerea e-o turlă,
Mă biciuie fiece nerv
Ce vrea să vorbească şi...urlă!

Mugurele din care vii

Adrian Păunescu

Din lumea noastră, pururea ostliă,
Ce nu mai crede astăzi în nimic,
Am coborât narcotizat de milă
Ce poate fi un mugur mic...

E flora preparată să domine,
Sunt mere mari, e grâu enorm, se sparg
Balenele gătite pentru larg
Şi, brusc, un mugur mistuit de sine.

Voi pune nişte gardă militară
Să-mi apăr dreptul de-a iubi în veci
Un mugur viu format din frunze reci,
De fapt, luându-i dreptul să şi moară.

Dezbracă-te de cele vegetale
Şi urcă printre frunze, în copac,
Regina lor sunt gata să te fac,
Să-i dăm acestei stări o altă cale.

Şi inima ce-o port în piept mai speră
Să nu simţim că ducem timp în noi,
Să ne ruinăm sub mari ninsori şi ploi,
Tu, floarea mea de la...butonieră...

Noapte în străini

Adrian Păunescu

Nu e al meu nici patu-n care dorm,
M-ating de masă, lemnul ei scrâşneşte,
În haine sunt cuprins ca într-un cleşte,
Conţin pustiul şi-i rămân confuz...

Deşert etern în sânge şi în os,
Pe unde calc, nu se găseşte oază,
Ci numai umbre care...delirează
Într-o lumină fără de miros.

Intrasem fără pată, ca un făt,
În propria-mi sahară suferindă,
Străină-mi este calea îndărăt,
Nu ştiu ce ar putea să mă surprindă.

Şi când mă uit, şi eu, cum mai arăt,
Nisip mărunt se scurge din...oglindă...

Cu tine, fără tine...

Adrian Păunescu

Mâinile acestea, care te-au cuprins,
Să-şi găsească locul nu mai pot,
Într-o vreme mare şi de necuprins,
Voi pleca şi eu, cu mâini cu tot.

Te rog să nu mai vii,
Te rog să nu mai vii,
Mi-ar fi mai rău, ţi-ar fi mai rău,
Şi-aşa m-am consolat,
Ca orişice bărbat,
Am primăvara-n locul tău.

Şi n-am să te mai strig,
Nici când va fi mai frig,
Şi, prin ninsori, am să mă port,
Sunt fericit cu ea,
Cu-această iarnă-a mea,
Eu iarna-n braţe am s-o port.

Şi mă voi amăgi,
În fiecare zi,
Că iarna-n braţe îmi căzu,
Ca să-nţeleg târziu
Ceva ce şi azi ştiu,
Că primăvara mea eşti tu,
Că iarna mea, la fel, eşti tu,
Tu , vremea vieţii mele, Tu ...

Regăsire 

Adrian Păunescu

Mai vine totuşi, liniştea, mai vine...
Din ochii noştri mai răsare luna,
Iubita mea, ce bine mi-e cu tine,
Incomparabilă ca-ntotdeauna.
Şi te-am târât prin fracţii ordinare
Şi te-am supus concursurilor rele
Şi uite, rana ta din nou mă doare,
Iubită a neliniştilor mele.
Din care munte, de pe care creste
Eu te-am cules din rădăcină, toată,
Că podul palmei, ars, şi azi îmi este,
De strămutarea ta înrourată.
Adeveresc iubirea cu durere,
Pe lacrimi sprijin tălpile în ora
Când mă ridic la tine spre a-ţi cere
Să mă păzeşti de ochii tuturora.
Îţi meriţi iar şi iar, cu-ndurerare
Mai vechiul gând ce iarăşi se-nfiripă,
Porecla ta de Carmen Seculare
Că nu poţi fi un cântec de o clipă...
Şi dac-ai fi murit de umilinţă
Te-aş fi legat din nou din lut cu plânsul
Să-mi fii femeie şi să-mi fii credinţă,
Mai credincioasă mie ca eu însumi.

Te iubesc

Adrian Păunescu

Te iubesc cu toată toamna, te iubesc cu toată moartea,
Te iubesc cu toată viaţa, te iubesc cu tot ce eşti,
Pentru tine luminează toate stinsele fereşti.
Pentru tine se coboară din biblioteci şi cartea,
Dar auzi ca e mai mare toamna asta decât noi,
Dar auzi un plug de berze ceru-n suflet ni-l răstoarnă,
Te iubesc cu-ntreaga toamnă, te iubesc cu-ntreaga iarnă,
Tot ce văd în lumea mare iau în ochi şi-mpart la doi,
Te iubesc când nu mai este nici o umbră împotrivă-ţi,
Te iubesc din depărtare, te iubesc din trupul tău,
Te iubesc sub jugul dulce al părerilor de rău,
Sunt actorul care joacă rolul ultimului crivăţ.
Te iubesc din tine însăţi, te iubesc din mine însumi,
Râsul tău ce bine şade blând proteguit de plânsu-mi.

În neant, într-o gară...

Adrian Păunescu

Sunt bolnav şi te-aştept
În neant, într-o gară,
Am, o floare la piept
Şi...mi-e gura amară...

Nu mai are vreun rost
Să te mint că mi-e bine,
Eu voi fi cum am fost
Totdeauna cu tine.

Tu mă ştii mai adânc
Decât lumea de-afară
Te aştept şi te plâng
În neant, într-o gară...

Grădina cu flori
Adrian Păunescu

Ţi-am adus o gradină de flori,
câte-n braţ mi-a-ncăput,
poţi să urci, să rămâi, să cobori,
eu ţi-o dau, pentr-un singur sărut.
Ţi-am adus o gradină cu flori,
hai în ea, că-i a ta, doar a ta,
şi din braţele mele, cândva,
poţi oricând, dacă vrei, să cobori....
Port în braţe fatale grădini,
urcă-n ele, să simţi cât iubesc,
precum e obiceiul lumesc,
te primesc, şi cu flori, şi cu spini...
O gradină cu flori pentru noi,
o gradină, cu ochi către cer
şi pe ea, numai asta îţi cer,
să fugim, să plecam din noroi...
Hai în braţele mele cu flori,
ca pe-o ploaie cerească, te strig,
poţi să stai, dacă simţi că ţi-e frig,
dacă vrei , poţi să ...nu mai cobori...
Dar primeşte-acest ordin de zi,
hai în braţele mele, cântând,
să plecăm, să plecăm, mai curând,
unde, încă, se poate...iubi.
Nu voiesc să te pierd, sau să...mori,
în botanică vreau să rămân,
eu să fiu chiar şi-o claie de fân,
tu să fii floarea mea, între flori...

Dacă tu ai dispărea

Adrian Păunescu

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mâinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez femeie
Eu, bolnav Pygmallyon
Hai, şi umblă Galatee.

Dacă tu ai dispărea,
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă,
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Ori şi unde o să-ţi placă.

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frângeri
Aş veni la tine-ncet
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă voi pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din râsu-mi şi din plânsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi.

Învaţă de la toate

Traian Dorz

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

În faţa mării

Virgil Carianopol

Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig
Şi fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot să mai ies din el...

Contraste
Virgil Carianopol

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

Nimeni nu e singur pe pământ

Adrian Păunescu

Nimeni nu e singur pe pământ,
Cineva în grija lui îl are,
Nici cei singuri - singuri nu mai sunt
Dacă are umbră fiecare.
 

Singur stai în casă şi gândeşti
Că eşti singur fără mântuire,
Dar în pragul casei părinteşti
Se aude-un greierat subţire.

O scrisoare-ţi foşneşte-n mâini,
Un poştaş la uşa ta mai bate,
Latră-n depărtare nişte câini,
N-ai să mai cunoşti singurătate.

Asta este boala cea mai grea,
Dar de ea instantaneu se scapă,
Când în plânsa sete, cineva
Îţi aduce un pahar cu apă.

Umbre jos şi norii sus pe cer,
Cai păscând şi soarele în scapăt,
Om stingher în drum spre om stingher
Nimeni nu e singur pân' la capăt.

Zbor curat
Ioan Alexandru

Treptat luminile s-au stins
Şi noaptea răsări fierbinte
Şi-am fost din nou răpit şi dus
Pe aripi tinere şi sfinte.

Unde-am ajuns nu cunoşteam
Trecurăm dincolo de ape
Şi-am coborât într-un târziu
Pe ţărmul marilor garoafe.

Fluturi de aur străbăteau
Plăpânda mea alcătuire
Şi iar am început să plâng
Lovit de milă şi iubire.

Ochi blânzi veneau în jurul meu
Cu candele de mir uşoare
Şi-ncet se închega un imn
Ţesut din lacrimi şi-ndurare.

Cuvânt nu mai era - şopteau
Doar adâncimi fără de nume
Cu roua umbrei luminând
Curat, de dincolo de lume.

Amintirea paradisului

Cezar Ivănescu

Când eram mai tânăr şi la trup curat,
Într-o noapte floarea mea eu te-am visat:
Înfloreai fără păcat, într-un pom adevărat,
Când eram mai tânăr şi la trup curat.

Nu ştiam că eşti femeie - eu bărbat
Lângă tine cu sfială m-am culcat.
Şi dormind eu am visat; tu, visând ai lăcrimat,
Când eram mai tânăr şi la trup curat.

E pierdută noaptea-ceea de acum!
Carnea noastră doar mai ştie-al ei parfum.
Poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au
Şi cad mâine toate, putrede pe drum.

Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om
Pe acel care ne-a ispitit sub pom,
Şi când pomul flori va da, fă-l să-i cadă carnea grea,
Cum cădea-va, după cântec mâna mea!