Despărţire în flori

Adrian Păunescu

La sărbătoarea florilor de măr, 
când drumul cere pașii să se-aștearnă, 
acum ne despărțim într-adevăr
precum nu promisesem astă iarnă.

La sărbătoarea focurilor mari,
când toată lumea văruie de paște,
din viața mea începi să și dispari,
ființa mea abia te mai cunoaște.

La sărbătoarea soarelui deplin,
când sângele -n bătrâni se poticnește,
iubindu-te îți spun: ne despărțim
și să ne regăsim nu-i vreo nădejde.

Adio, deci, mai e ceva de zis,
când cad din geam deodată două glastre:
se sinucide parcă un cais
la sărbătoarea despărțirii noastre.

Ne mai rămâne floarea de gutui,
că toate celelalte ne condamnă,
doar ei mai poți câte ceva să-i spui,
să mi te amintească înspre toamnă.

Atâtea flori la despărțire-avem,
atâtea flori ca-n bietele romanțe,
de parcă hohotește un blestem,
porunca lui civilelor instanțe.

Și floarea de cireș de care-am spus
a-mbătrânit și s-a zbârcit în fructe,
încet, de parc-ar duce un obuz,
un tren transportă flori pe apeducte.

Tu crezi că despărțirea-i pentru ea,
dar tu nu vezi ce flori – numai ruine -
să nu te minți, că nu-i deloc așa,
te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.

La sărbătoarea florilor de soc,
când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
ne despărțim, plângând, la acest foc
pe-a cărui vatră noi am fost jăratec.

De măr, de vișin, de gutui, de păr,
e floarea-n sărbători până departe,
acum ne despărțim într-adevăr
cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.

Ce-i zis e zis și-n cântec îți spuneam
că va fi aceasta clipa – n care
de-atâtea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare.

Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
când florile de noapte-ncep să cearnă
și dacă despărțirea-i un prăpăd
proiectul ei ți l-am trimis din iarnă.

Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
acum când florile te țin de mână,
ascultă cântecul precum era
ninsoarea noastră sfântă și păgână.