Dacă tu ai dispărea

Adrian Păunescu

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mâinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez femeie
Eu, bolnav Pygmallyon
Hai, şi umblă Galatee.

Dacă tu ai dispărea,
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă,
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Ori şi unde o să-ţi placă.

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frângeri
Aş veni la tine-ncet
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă voi pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din râsu-mi şi din plânsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi.

Învaţă de la toate

Traian Dorz

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

În faţa mării

Virgil Carianopol

Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig
Şi fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot să mai ies din el...

Contraste
Virgil Carianopol

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

Nimeni nu e singur pe pământ

Adrian Păunescu

Nimeni nu e singur pe pământ,
Cineva în grija lui îl are,
Nici cei singuri - singuri nu mai sunt
Dacă are umbră fiecare.
 

Singur stai în casă şi gândeşti
Că eşti singur fără mântuire,
Dar în pragul casei părinteşti
Se aude-un greierat subţire.

O scrisoare-ţi foşneşte-n mâini,
Un poştaş la uşa ta mai bate,
Latră-n depărtare nişte câini,
N-ai să mai cunoşti singurătate.

Asta este boala cea mai grea,
Dar de ea instantaneu se scapă,
Când în plânsa sete, cineva
Îţi aduce un pahar cu apă.

Umbre jos şi norii sus pe cer,
Cai păscând şi soarele în scapăt,
Om stingher în drum spre om stingher
Nimeni nu e singur pân' la capăt.

Zbor curat
Ioan Alexandru

Treptat luminile s-au stins
Şi noaptea răsări fierbinte
Şi-am fost din nou răpit şi dus
Pe aripi tinere şi sfinte.

Unde-am ajuns nu cunoşteam
Trecurăm dincolo de ape
Şi-am coborât într-un târziu
Pe ţărmul marilor garoafe.

Fluturi de aur străbăteau
Plăpânda mea alcătuire
Şi iar am început să plâng
Lovit de milă şi iubire.

Ochi blânzi veneau în jurul meu
Cu candele de mir uşoare
Şi-ncet se închega un imn
Ţesut din lacrimi şi-ndurare.

Cuvânt nu mai era - şopteau
Doar adâncimi fără de nume
Cu roua umbrei luminând
Curat, de dincolo de lume.

Amintirea paradisului

Cezar Ivănescu

Când eram mai tânăr şi la trup curat,
Într-o noapte floarea mea eu te-am visat:
Înfloreai fără păcat, într-un pom adevărat,
Când eram mai tânăr şi la trup curat.

Nu ştiam că eşti femeie - eu bărbat
Lângă tine cu sfială m-am culcat.
Şi dormind eu am visat; tu, visând ai lăcrimat,
Când eram mai tânăr şi la trup curat.

E pierdută noaptea-ceea de acum!
Carnea noastră doar mai ştie-al ei parfum.
Poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au
Şi cad mâine toate, putrede pe drum.

Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om
Pe acel care ne-a ispitit sub pom,
Şi când pomul flori va da, fă-l să-i cadă carnea grea,
Cum cădea-va, după cântec mâna mea!