sâmbătă, 12 iulie 2014



Fostele iubiri

Adrian Păunescu


Ningea cu flori de iasomii şi încă mai eram copii, 
Când ne-a lovit sub cer deschis un fel de moarte.
Şi-am tot căzut din vis în vis până la marele abis,
Unde nici gândul nu e-n stare să te poarte.
Şi-n clipa aceea se năştea din jocul nostru prima stea
Înlănţuindu-ne cu dor până departe.
Copii uitaţi de capul lor, cât de frumos pluteam în zbor
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.

Fostele iubiri, simple amintiri
Strânse-ntr-un album, mă-nsoţesc şi-acum prin lume.
Dar pustiu ar fi, dacă într-o zi
Fără iubire lângă tine m-aş trezi.

Nici nu mai ştiu pe unde eşti, cum te-ai numit, cum te numeşti
Şi pentru cine mai suspini în aşteptare.
Sunt pline vieţile de spini şi-ai scăpătat dintre lumini
Deşi pe nimeni n-am iubit aşa de tare.
Au fost odată două stări care-nălţau din joacă scări
Să dea o fugă peste zări până la soare.
Copii frumoşi îndrăgostiţi, păreau pe veci înlănţuiţi,
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.


Bărbatul

Adrian Păunescu 


Am dat un telefon la mine acasă
Am spus "Alo!" şi-apoi am aşteptat
Si mi-a răspuns o voce-aproape groasă
O voce sugrumată, de bărbat.

Si am închis şi-am mai format o dată
Si-aceeaşi voce mi-a răspuns, abrupt
Si-n mine ca-ntr-o mină inundată
Ceva s-a luminat şi-apoi s-a rupt.

Era băiatul meu, o, doamne sfinte,
Si eu care uitasem că-s bătrân,
Că am ajuns şi eu un biet părinte
Si-o amintire, doar, am să rămân.

"Alo, băiatul tatii, masa-i gata?"
Si el mi-a zis să vin cât mai curând
Si l-am simţit în trupul meu pe tata
Cu o cazma de purpură săpând.

Aşa ne îngropăm la noi în oase
Pe-naintaşii ce se sting mereu
Si încă sun la telefon acasă:
"Tu, spune-mi ce mai faci, băiatul meu?"


În serviciul dv. 

Adrian Păunescu


Merg cu pumnii strânşi pe stradă.
Fiecare deget plânge,
Simt că dacă i-aş deschide
Mi-ar intra nămeţi în sânge.
Sunt cu tine cea mai bună
Şi mai sfântă dintre toate
Şi numesc iubirea noastră
Jignitor - singurătate.

Însă tu îmi eşti ursită
Şi mă chemi plângând acasă
Şi desfac spre tine pumnii
De iubirea friguroasă.
Tu eşti floarea de la munte
Strămutată într-o glastră
Şi te doare dintre toate
Cel mai mult iubirea noastră.

Iartă-mi frigul de pe sânge,
Iartă-mi moartea din cuvinte,
Dar afară simt nămeţii
Şi puţine lucruri sfinte.
Merg cu pumnii strânşi pe stradă
Şi mi-e rău şi-apoi mi-e bine
Şi-i deschid numai când vântul
Mă va regăsi cu tine.


Elegia ultimei iubiri

Adrian Păunescu


Aceste nopţi de insomnie,
aceste pauze-n destin,
ţi le dedic, pe toate, ţie,
cu toată moartea ce-o conţin.

Când se va face socoteala,
scăzând tot timpul nedormit,
vei şti să-ţi înţelegi greşeala
şi cât de tânăr am murit.

Parcă te simt la mii de leghe
pe-o navă care ar lua,
în toată starea mea de veghe,
oceanu-ntoarcerii, cu ea.

Tu eşti acum numai ideea,
fără miros, fără păcat,
feminitatea, nu femeia,
plecarea te-a abstractizat.

Iar dacă aş cădea departe,
cu tot acest prăpăd al meu,
eu m-aş ruga şi peste moarte,
de grija ta, lui Dumnezeu.

Nici nu prea ştiu cum ţi-este bine,
să fie zgomot sau deşert,
să-mi amintesc sau nu de tine,
să mă mai ierţi, să te mai iert?

Nu pot să văd un film de-a rândul,
nu pot privi femei pe străzi,
că tot la tine-mi este gândul,
parcă eşti una dintre prăzi.

In insomnia mea de noapte,
în rătăcirea mea de zi,
ţi-aud şi mers, ţi-aud şi şoapte,
de parcă ne-am şi întâlni.

O, tu eşti boala minţii mele
şi sufăr suferinţa ta,
nu poate viaţa să mă spele
de tot ce se va întâmpla.

Şi-n tot ce-n faţa mea revine,
în toate crimele din drum,
mereu e vorba despre tine,
dar să te apăr nu am cum.

Prostituate sau regine,
ce trec prin actualităţi,
îmi amintesc egal de tine,
în umilinţă sau răsfăţ.

Nu ştiu ce cale vei alege,
la mănăstire sau bordel,
dar voi intra în altă lege
ca să te pot iubi la fel.

Diverşi vorbesc pe-aici într-una
despre femei, în mod vulgar,
mă simt vizat întotdeauna,
mi-acopăr faţa şi dispar.

Eu nu mă pot juca de-a tine,
nici chiar cu amintirea mea,
dar să-mi vorbească fitecine
de ce mai faci, n-aş suporta.

Mă rog de Dumnezeu cel Mare,
în ochii căruia să uit,
să-mi dea un drog de vindecare,
să pot să dorm, ca să te uit.

Nimic din tot ce-ar fi să fie,
în zări de minus sau de plus,
nu mi se poate spune mie,
atât cât te-am păstrat de sus.

Pentru imaginea curată
la care am visat în doi,
ninsoarea chiar e-un fel de pată,
iar floarea de cireş noroi.

Ca pe o rodnică greşeală
te port în fiecare gând,
spre insomnia mea finală
pe care ţi-o dedic plângând.

Şi-mi pare o complicitate
şi-mi pare vină şi păcat,
obişnuitul fapt că poate
în alte lumi ai respirat.

Mă doare fiecare veste,
mă doare ziua fără veşti,
nimic posibil nu mai este,
dar tu, iubito, unde eşti?

Şi, ca să scap măcar de plânsu-mi,
ca să mă pot elibera,
va trebui să cred eu însumi
într-o minciună de a mea.

Voi spune că ai fost o fată
dintr-un roman mai nou al meu,
cu personaje de-altădată,
cu El şi Ea şi Dumnezeu.

Şi dându-ţi libertatea ţie,
am să afirm cu mult curaj,
că, de atâta insomnie,
te-am omorât ca personaj.


Despărţire în flori

Adrian Păunescu


La sărbătoarea florilor de măr, 
când drumul cere pașii să se-aștearnă, 
acum ne despărțim într-adevăr
precum nu promisesem astă iarnă.

La sărbătoarea focurilor mari,
când toată lumea văruie de paște,
din viața mea începi să și dispari,
ființa mea abia te mai cunoaște.

La sărbătoarea soarelui deplin,
când sângele -n bătrâni se poticnește,
iubindu-te îți spun: ne despărțim
și să ne regăsim nu-i vreo nădejde.

Adio, deci, mai e ceva de zis,
când cad din geam deodată două glastre:
se sinucide parcă un cais
la sărbătoarea despărțirii noastre.

Ne mai rămâne floarea de gutui,
că toate celelalte ne condamnă,
doar ei mai poți câte ceva să-i spui,
să mi te amintească înspre toamnă.

Atâtea flori la despărțire-avem,
atâtea flori ca-n bietele romanțe,
de parcă hohotește un blestem,
porunca lui civilelor instanțe.

Și floarea de cireș de care-am spus
a-mbătrânit și s-a zbârcit în fructe,
încet, de parc-ar duce un obuz,
un tren transportă flori pe apeducte.

Tu crezi că despărțirea-i pentru ea,
dar tu nu vezi ce flori – numai ruine -
să nu te minți, că nu-i deloc așa,
te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.

La sărbătoarea florilor de soc,
când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
ne despărțim, plângând, la acest foc
pe-a cărui vatră noi am fost jăratec.

De măr, de vișin, de gutui, de păr,
e floarea-n sărbători până departe,
acum ne despărțim într-adevăr
cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.

Ce-i zis e zis și-n cântec îți spuneam
că va fi aceasta clipa – n care
de-atâtea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare.

Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
când florile de noapte-ncep să cearnă
și dacă despărțirea-i un prăpăd
proiectul ei ți l-am trimis din iarnă.

Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
acum când florile te țin de mână,
ascultă cântecul precum era
ninsoarea noastră sfântă și păgână.


Pierdere din pierdere

Adrian Păunescu


Am reuşit să mă urască toţi ,
E-o performanţă , orişicât înaltă,
O voi purta şi-n viaţa mea cealaltă ,
Măcar , mă iartă tu , dacă mai poţi,

E curios cum cei din jurul meu
Urându-te , îmi fac din toate vină ,
Şi casa mea o simt ca pe-o străină ,
Şi să respir , acum , îmi este greu.

E-un joc de interese , reciproc,
În care moartea mi se dă în rate
Şi şansa pe la mine nu se abate ,
Şi joc , şi pierd , şi mă ridic şi joc.
Dar nu-mi poţi fi supremul nenoroc,
Când le-am pierdut, de dragul tău , pe toate.


A nu putea vorbi

Adrian Păunescu


La tine-am ajuns prea târziu
Sătul de atâtea cuvinte,
Sunt gata să uit tot ce ştiu
Nu vreau nici...aduceri aminte.

Imagini şi sunete cad
Şi nu le mai pot reproduce,
Cu trupul mă aflu în iad,
Cu sufletul, încă pe cruce...

Pe scenă vin demoni limbuţi,
Au loc bucurii şi răzmeriţi,
Dar noi între noi suntem muţi
ŞI merit o dramă şi meriţi...

Şi-aş vrea să-ţi vorbesc şi observ
Că însăşi tăcerea e-o turlă,
Mă biciuie fiece nerv
Ce vrea să vorbească şi...urlă!


Mugurele din care vii

Adrian Păunescu


Din lumea noastră, pururea ostliă,
Ce nu mai crede astăzi în nimic,
Am coborât narcotizat de milă
Ce poate fi un mugur mic...

E flora preparată să domine,
Sunt mere mari, e grâu enorm, se sparg
Balenele gătite pentru larg
Şi, brusc, un mugur mistuit de sine.

Voi pune nişte gardă militară
Să-mi apăr dreptul de-a iubi în veci
Un mugur viu format din frunze reci,
De fapt, luându-i dreptul să şi moară.

Dezbracă-te de cele vegetale
Şi urcă printre frunze, în copac,
Regina lor sunt gata să te fac,
Să-i dăm acestei stări o altă cale.

Şi inima ce-o port în piept mai speră
Să nu simţim că ducem timp în noi,
Să ne ruinăm sub mari ninsori şi ploi,
Tu, floarea mea de la...butonieră...


Noapte în străini

Adrian Păunescu


Nu e al meu nici patu-n care dorm,
M-ating de masă, lemnul ei scrâşneşte,
În haine sunt cuprins ca într-un cleşte,
Conţin pustiul şi-i rămân confuz...

Deşert etern în sânge şi în os,
Pe unde calc, nu se găseşte oază,
Ci numai umbre care...delirează
Într-o lumină fără de miros.

Intrasem fără pată, ca un făt,
În propria-mi sahară suferindă,
Străină-mi este calea îndărăt,
Nu ştiu ce ar putea să mă surprindă.

Şi când mă uit, şi eu, cum mai arăt,
Nisip mărunt se scurge din...oglindă...



Cu tine, fără tine...

Adrian Păunescu


Mâinile acestea, care te-au cuprins,
Să-şi găsească locul nu mai pot,
Într-o vreme mare şi de necuprins,
Voi pleca şi eu, cu mâini cu tot.

Te rog să nu mai vii,
Te rog să nu mai vii,
Mi-ar fi mai rău, ţi-ar fi mai rău,
Şi-aşa m-am consolat,
Ca orişice bărbat,
Am primăvara-n locul tău.

Şi n-am să te mai strig,
Nici când va fi mai frig,
Şi, prin ninsori, am să mă port,
Sunt fericit cu ea,
Cu-această iarnă-a mea,
Eu iarna-n braţe am s-o port.

Şi mă voi amăgi,
În fiecare zi,
Că iarna-n braţe îmi căzu,
Ca să-nţeleg târziu
Ceva ce şi azi ştiu,
Că primăvara mea eşti tu,
Că iarna mea, la fel, eşti tu,
Tu , vremea vieţii mele, Tu ...


Regăsire 

Adrian Păunescu


Mai vine totuşi, liniştea, mai vine...
Din ochii noştri mai răsare luna,
Iubita mea, ce bine mi-e cu tine,
Incomparabilă ca-ntotdeauna.
Şi te-am târât prin fracţii ordinare
Şi te-am supus concursurilor rele
Şi uite, rana ta din nou mă doare,
Iubită a neliniştilor mele.
Din care munte, de pe care creste
Eu te-am cules din rădăcină, toată,
Că podul palmei, ars, şi azi îmi este,
De strămutarea ta înrourată.
Adeveresc iubirea cu durere,
Pe lacrimi sprijin tălpile în ora
Când mă ridic la tine spre a-ţi cere
Să mă păzeşti de ochii tuturora.
Îţi meriţi iar şi iar, cu-ndurerare
Mai vechiul gând ce iarăşi se-nfiripă,
Porecla ta de Carmen Seculare
Că nu poţi fi un cântec de o clipă...
Şi dac-ai fi murit de umilinţă
Te-aş fi legat din nou din lut cu plânsul
Să-mi fii femeie şi să-mi fii credinţă,
Mai credincioasă mie ca eu însumi.



Te iubesc

Adrian Păunescu


Te iubesc cu toată toamna, te iubesc cu toată moartea,
Te iubesc cu toată viaţa, te iubesc cu tot ce eşti,
Pentru tine luminează toate stinsele fereşti.
Pentru tine se coboară din biblioteci şi cartea,
Dar auzi ca e mai mare toamna asta decât noi,
Dar auzi un plug de berze ceru-n suflet ni-l răstoarnă,
Te iubesc cu-ntreaga toamnă, te iubesc cu-ntreaga iarnă,
Tot ce văd în lumea mare iau în ochi şi-mpart la doi,
Te iubesc când nu mai este nici o umbră împotrivă-ţi,
Te iubesc din depărtare, te iubesc din trupul tău,
Te iubesc sub jugul dulce al părerilor de rău,
Sunt actorul care joacă rolul ultimului crivăţ.
Te iubesc din tine însăţi, te iubesc din mine însumi,
Râsul tău ce bine şade blând proteguit de plânsu-mi.


În neant, într-o gară...

Adrian Păunescu

Sunt bolnav şi te-aştept
În neant, într-o gară,
Am, o floare la piept
Şi...mi-e gura amară...

Nu mai are vreun rost
Să te mint că mi-e bine,
Eu voi fi cum am fost
Totdeauna cu tine.

Tu mă ştii mai adânc
Decât lumea de-afară
Te aştept şi te plâng
În neant, într-o gară...

Grădina cu flori
Adrian Păunescu


Ţi-am adus o gradină de flori,
câte-n braţ mi-a-ncăput,
poţi să urci, să rămâi, să cobori,
eu ţi-o dau, pentr-un singur sărut.
Ţi-am adus o gradină cu flori,
hai în ea, că-i a ta, doar a ta,
şi din braţele mele, cândva,
poţi oricând, dacă vrei, să cobori....
Port în braţe fatale grădini,
urcă-n ele, să simţi cât iubesc,
precum e obiceiul lumesc,
te primesc, şi cu flori, şi cu spini...
O gradină cu flori pentru noi,
o gradină, cu ochi către cer
şi pe ea, numai asta îţi cer,
să fugim, să plecam din noroi...
Hai în braţele mele cu flori,
ca pe-o ploaie cerească, te strig,
poţi să stai, dacă simţi că ţi-e frig,
dacă vrei , poţi să ...nu mai cobori...
Dar primeşte-acest ordin de zi,
hai în braţele mele, cântând,
să plecăm, să plecăm, mai curând,
unde, încă, se poate...iubi.
Nu voiesc să te pierd, sau să...mori,
în botanică vreau să rămân,
eu să fiu chiar şi-o claie de fân,
tu să fii floarea mea, între flori...