Hipnoză de toamnă 
Adrian Păunescu 

E-o linişte plătită-atât de scump
Şi e o pace de sorginte sfântă
De se aude tăinuit cum cântă
Mătasea în ştiuleţii de porumb.

Colinele se-ntunecă de cai,
Amărăciunea toamnei reînvie
Şi cade sufletul din ciocârlie
Pecetluind ţâţânile din rai.

Dinspre poteci de purpură subţire
Se cântă imnul nunţilor de cerbi,
Cerboaice senzuale fată-n ierbi
Şi reîncep legende să respire.

Orfeu, curând, va fi răpit de sterpi
Şi-nchis într-un azil de patru lire.

Îţi mai aduci aminte marea? 
Adrian Păunescu

Îţi mai aduci aminte marea aflată pururea de gardă,
Îţi mai aduci aminte plopii tremurători din ţărmul ei,
Îţi mai aduci aminte zorii când soarele-ncepea să ardă
Dezmeticindu-ne ce suntem, sau ochii tăi, sau ochii mei?

Îţi mai aduci aminte noaptea ca o hipnoză peste creier,
Îţi mai aduci aminte felul în care ne copilăream,
Îţi mai aduci aminte rolul de somnifer al unui greier,
Îţi mai aduci aminte sarea ce se cristaliza pe geam?

Îţi mai aduci aminte totul, tăceri urmate de cuvinte,
Îţi mai aduci aminte plânsul locomotivelor în gări,
Îţi mai aduci aminte faptul că eu nu-mi mai aduc aminte,
Îţi mai aduci aminte moartea cu-nfăţişarea unei mări?

Eu am uitat de-atâta noapte întregul vis ce mă-mbătase
Senzaţiile ei în creier mi le usuc ca pe idei,
Şi cer să vină gunoierii s-o ia şi-n pace să mă lase,
Ca să-mi aduc aminte munţii din toate-adâncurile ei.

Miros de contrarii 
Adrian Păunescu

Singurătatea ne face bine, 
singurătatea ne dă puteri,
mănâncă astăzi scrumul de ieri
flacăra noastră fără ruşine.

Noi ne mai credem corăbieri
peste abisul mării depline.
Dar picătură de apă nu vine
din ţevăria pe unde-o ceri.

Mari în pretenţii şi-n fapte - mici
ne ţinem rangul, ne vindem gândul,
bietul orgoliu pururi urmându-l,
râvnind acolo ce-avem aici,
şi libertăţii sufletul dându-l
şeile noastre miros a bici.

Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu...

Decont final
Adrian Păunescu

Pentru tot ce-ai pierdut în iubire cândva,
Îţi dau toţi aceşti ani, îţi dau viaţa mea.

Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,
C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi,
Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni,
Am să-ţi dau săptămâni, anotimpuri şi luni.

Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu,
Şi eu încă sunt viu,
Să mai treci să-ţi mai dau câtă jale am strâns
Pentru-o oră de plâns.

Să mai treci pe la noi, care sunt numai eu,
Anii vechi să ţi-i dau că m-apasă prea greu,
Să mai treci peste mări, să mai treci peste munţi,
Să-ţi aduc amintiri ca să poţi să mă-nfrunţi.

Să mai treci prin vreun loc unde-am stat şi-am visat,
Fără pic de păcat.
Să-mi mai iei cât de cât umilinţa tacând
Şi spitalul din gând.

Să mai schimbi drumul tău, că şi-aşa n-are rost,
Nişte cioburi să-ţi las din iubirea ce-a fost,
Să te-ntorci, auzind că mai sunt printre vii
Şi de dragă ce-mi eşti mai trăiesc până vii.

Nici dovezi nu-ţi pretind, nici chitanţe nu-ţi cer,
Te aştept sus în cer,
Şapte ani te-am închis în iubirea ce-ţi port,
Să mă ierţi ca pe-un mort.

Să mai cazi dinspre cer, când sunt strugurii copţi,
C-am să-ţi dau nişte ani, strânşi în zile şi nopţi,
Să mai vii prin trecut, prin grădina de foc,
Unde-a fost să te văd şi să-ţi fiu nenoroc.

Dar te rog să mai vii într-o zi pe la noi,
Să-ţi dau anii-napoi,
Ca pe tot ce-ai pierdut pentru că m-ai iubit,
Eu să mor, să fim chit.

Mai cred în înviere şi-n florile de măr...

Mai cred
Adrian Păunescu

Mai cred în primăvară, mai cred în amăgire,
Mai cred în mine însumi, mai vreau să cred în voi,
Prin mugurii aceştia ce crapă de iubire,
Prin trunchiul care urlă de foame de altoi.

E lumea încă-ntreagă, nu sînt pierdute toate,
Mai cred în izbăvire, mai cred în adevăr,
Mai cred în nebunie şi în virginitate,
Mai cred în înviere şi-n florile de măr.

Mai cred că-n orice ziduri va fi şi o fereastră,
Mai cred că-n orice noapte va fi şi-un pic de zi,
Că, de atâta ură, curând ne vom iubi.
Mai cred în forţa noastră şi-n slăbiciunea noastră,
Mai cred în alb şi negru şi tot nu cred în gri,
Cum cred că o grădină nu-ncape într-o glastră.

Fostele iubiri

Adrian Păunescu

Ningea cu flori de iasomii şi încă mai eram copii, 
Când ne-a lovit sub cer deschis un fel de moarte.
Şi-am tot căzut din vis în vis până la marele abis,
Unde nici gândul nu e-n stare să te poarte.
Şi-n clipa aceea se năştea din jocul nostru prima stea
Înlănţuindu-ne cu dor până departe.
Copii uitaţi de capul lor, cât de frumos pluteam în zbor
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.

Fostele iubiri, simple amintiri
Strânse-ntr-un album, mă-nsoţesc şi-acum prin lume.
Dar pustiu ar fi, dacă într-o zi
Fără iubire lângă tine m-aş trezi.

Nici nu mai ştiu pe unde eşti, cum te-ai numit, cum te numeşti
Şi pentru cine mai suspini în aşteptare.
Sunt pline vieţile de spini şi-ai scăpătat dintre lumini
Deşi pe nimeni n-am iubit aşa de tare.
Au fost odată două stări care-nălţau din joacă scări
Să dea o fugă peste zări până la soare.
Copii frumoşi îndrăgostiţi, păreau pe veci înlănţuiţi,
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.

Bărbatul

Adrian Păunescu 

Am dat un telefon la mine acasă
Am spus "Alo!" şi-apoi am aşteptat
Si mi-a răspuns o voce-aproape groasă
O voce sugrumată, de bărbat.

Si am închis şi-am mai format o dată
Si-aceeaşi voce mi-a răspuns, abrupt
Si-n mine ca-ntr-o mină inundată
Ceva s-a luminat şi-apoi s-a rupt.

Era băiatul meu, o, doamne sfinte,
Si eu care uitasem că-s bătrân,
Că am ajuns şi eu un biet părinte
Si-o amintire, doar, am să rămân.

"Alo, băiatul tatii, masa-i gata?"
Si el mi-a zis să vin cât mai curând
Si l-am simţit în trupul meu pe tata
Cu o cazma de purpură săpând.

Aşa ne îngropăm la noi în oase
Pe-naintaşii ce se sting mereu
Si încă sun la telefon acasă:
"Tu, spune-mi ce mai faci, băiatul meu?"