Fostele iubiri

Adrian Păunescu

Ningea cu flori de iasomii şi încă mai eram copii, 
Când ne-a lovit sub cer deschis un fel de moarte.
Şi-am tot căzut din vis în vis până la marele abis,
Unde nici gândul nu e-n stare să te poarte.
Şi-n clipa aceea se năştea din jocul nostru prima stea
Înlănţuindu-ne cu dor până departe.
Copii uitaţi de capul lor, cât de frumos pluteam în zbor
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.

Fostele iubiri, simple amintiri
Strânse-ntr-un album, mă-nsoţesc şi-acum prin lume.
Dar pustiu ar fi, dacă într-o zi
Fără iubire lângă tine m-aş trezi.

Nici nu mai ştiu pe unde eşti, cum te-ai numit, cum te numeşti
Şi pentru cine mai suspini în aşteptare.
Sunt pline vieţile de spini şi-ai scăpătat dintre lumini
Deşi pe nimeni n-am iubit aşa de tare.
Au fost odată două stări care-nălţau din joacă scări
Să dea o fugă peste zări până la soare.
Copii frumoşi îndrăgostiţi, păreau pe veci înlănţuiţi,
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.