Mugurele din care vii

Adrian Păunescu

Din lumea noastră, pururea ostliă,
Ce nu mai crede astăzi în nimic,
Am coborât narcotizat de milă
Ce poate fi un mugur mic...

E flora preparată să domine,
Sunt mere mari, e grâu enorm, se sparg
Balenele gătite pentru larg
Şi, brusc, un mugur mistuit de sine.

Voi pune nişte gardă militară
Să-mi apăr dreptul de-a iubi în veci
Un mugur viu format din frunze reci,
De fapt, luându-i dreptul să şi moară.

Dezbracă-te de cele vegetale
Şi urcă printre frunze, în copac,
Regina lor sunt gata să te fac,
Să-i dăm acestei stări o altă cale.

Şi inima ce-o port în piept mai speră
Să nu simţim că ducem timp în noi,
Să ne ruinăm sub mari ninsori şi ploi,
Tu, floarea mea de la...butonieră...

Noapte în străini

Adrian Păunescu

Nu e al meu nici patu-n care dorm,
M-ating de masă, lemnul ei scrâşneşte,
În haine sunt cuprins ca într-un cleşte,
Conţin pustiul şi-i rămân confuz...

Deşert etern în sânge şi în os,
Pe unde calc, nu se găseşte oază,
Ci numai umbre care...delirează
Într-o lumină fără de miros.

Intrasem fără pată, ca un făt,
În propria-mi sahară suferindă,
Străină-mi este calea îndărăt,
Nu ştiu ce ar putea să mă surprindă.

Şi când mă uit, şi eu, cum mai arăt,
Nisip mărunt se scurge din...oglindă...

Cu tine, fără tine...

Adrian Păunescu

Mâinile acestea, care te-au cuprins,
Să-şi găsească locul nu mai pot,
Într-o vreme mare şi de necuprins,
Voi pleca şi eu, cu mâini cu tot.

Te rog să nu mai vii,
Te rog să nu mai vii,
Mi-ar fi mai rău, ţi-ar fi mai rău,
Şi-aşa m-am consolat,
Ca orişice bărbat,
Am primăvara-n locul tău.

Şi n-am să te mai strig,
Nici când va fi mai frig,
Şi, prin ninsori, am să mă port,
Sunt fericit cu ea,
Cu-această iarnă-a mea,
Eu iarna-n braţe am s-o port.

Şi mă voi amăgi,
În fiecare zi,
Că iarna-n braţe îmi căzu,
Ca să-nţeleg târziu
Ceva ce şi azi ştiu,
Că primăvara mea eşti tu,
Că iarna mea, la fel, eşti tu,
Tu , vremea vieţii mele, Tu ...

Regăsire 

Adrian Păunescu

Mai vine totuşi, liniştea, mai vine...
Din ochii noştri mai răsare luna,
Iubita mea, ce bine mi-e cu tine,
Incomparabilă ca-ntotdeauna.
Şi te-am târât prin fracţii ordinare
Şi te-am supus concursurilor rele
Şi uite, rana ta din nou mă doare,
Iubită a neliniştilor mele.
Din care munte, de pe care creste
Eu te-am cules din rădăcină, toată,
Că podul palmei, ars, şi azi îmi este,
De strămutarea ta înrourată.
Adeveresc iubirea cu durere,
Pe lacrimi sprijin tălpile în ora
Când mă ridic la tine spre a-ţi cere
Să mă păzeşti de ochii tuturora.
Îţi meriţi iar şi iar, cu-ndurerare
Mai vechiul gând ce iarăşi se-nfiripă,
Porecla ta de Carmen Seculare
Că nu poţi fi un cântec de o clipă...
Şi dac-ai fi murit de umilinţă
Te-aş fi legat din nou din lut cu plânsul
Să-mi fii femeie şi să-mi fii credinţă,
Mai credincioasă mie ca eu însumi.

Te iubesc

Adrian Păunescu

Te iubesc cu toată toamna, te iubesc cu toată moartea,
Te iubesc cu toată viaţa, te iubesc cu tot ce eşti,
Pentru tine luminează toate stinsele fereşti.
Pentru tine se coboară din biblioteci şi cartea,
Dar auzi ca e mai mare toamna asta decât noi,
Dar auzi un plug de berze ceru-n suflet ni-l răstoarnă,
Te iubesc cu-ntreaga toamnă, te iubesc cu-ntreaga iarnă,
Tot ce văd în lumea mare iau în ochi şi-mpart la doi,
Te iubesc când nu mai este nici o umbră împotrivă-ţi,
Te iubesc din depărtare, te iubesc din trupul tău,
Te iubesc sub jugul dulce al părerilor de rău,
Sunt actorul care joacă rolul ultimului crivăţ.
Te iubesc din tine însăţi, te iubesc din mine însumi,
Râsul tău ce bine şade blând proteguit de plânsu-mi.

În neant, într-o gară...

Adrian Păunescu

Sunt bolnav şi te-aştept
În neant, într-o gară,
Am, o floare la piept
Şi...mi-e gura amară...

Nu mai are vreun rost
Să te mint că mi-e bine,
Eu voi fi cum am fost
Totdeauna cu tine.

Tu mă ştii mai adânc
Decât lumea de-afară
Te aştept şi te plâng
În neant, într-o gară...

Grădina cu flori
Adrian Păunescu

Ţi-am adus o gradină de flori,
câte-n braţ mi-a-ncăput,
poţi să urci, să rămâi, să cobori,
eu ţi-o dau, pentr-un singur sărut.
Ţi-am adus o gradină cu flori,
hai în ea, că-i a ta, doar a ta,
şi din braţele mele, cândva,
poţi oricând, dacă vrei, să cobori....
Port în braţe fatale grădini,
urcă-n ele, să simţi cât iubesc,
precum e obiceiul lumesc,
te primesc, şi cu flori, şi cu spini...
O gradină cu flori pentru noi,
o gradină, cu ochi către cer
şi pe ea, numai asta îţi cer,
să fugim, să plecam din noroi...
Hai în braţele mele cu flori,
ca pe-o ploaie cerească, te strig,
poţi să stai, dacă simţi că ţi-e frig,
dacă vrei , poţi să ...nu mai cobori...
Dar primeşte-acest ordin de zi,
hai în braţele mele, cântând,
să plecăm, să plecăm, mai curând,
unde, încă, se poate...iubi.
Nu voiesc să te pierd, sau să...mori,
în botanică vreau să rămân,
eu să fiu chiar şi-o claie de fân,
tu să fii floarea mea, între flori...